Am să încep chiar aici. Chiar acum. În carnetul acesta vechi, prea multă vreme purtat în geantă, plin de rănile prea multor bătălșii, cu parfumuri, cu creioane, cu cheile, cu un colț de carte, mai ales cu cheile...
Oricât de devreme începi ziua, și la șase... și la cinci... când se crapă de ziuă, sau mult mai devreme... și oricât de târziu în noapteești dispus să o închei... oricum ai face, oricum ai drege, nici un ceas nu-i al tău, dacă nu-i furat.
Iar la urmă, când tragi linie și aduni, în bilanțul zilei, săptămânii, anului... viețiii... numai ceasurile furate rămân. Ele singure aduc roadă, ele singure lasă urme pe lume, mai lungi decât umbra ta.
Umbra lejeră a oțetarilor, peste Umbrarul de la Cărturești. O casă veche, o stradă veche, în Bucureștiul care mai are amintiri. Un ceai rece. O pungă de hârtie plină de cărți. O masă albă de fier. Un pix nou. Și un carnet vechi.
Un ceas furat.
Ce idee să deschidă un colț de grădină, lenii... Trândavei pierderi de vreme, cu o carte în mână, în mijlocul orașului grăbit....
Umbra tihnită a orașelor din Sud, unde niciodată nu-i destulă umbră. Pietrișul mărunt, clădirea veche, gardul înalt de fier forjat, mașinile de pe Magheru, ca în altă lume, în Bucuureștiul Prezentului, care pare departe....
Hamace, perne, mobile albe de fier, grațioase și jucăușe sub razele de soare, filtrate de frunziș.
Și oțetarii, mereu oțetarii, leit motiv al aducerii-aminte, supraviețuitori ai Bucureștiului de Ieri.
Și cărți.
Multe cărți. Petice multicolore pe haina timpului, astupând găurile tot mai multe și mai mari dintre azi și ieri, sau ferestre spre viața care ar putea fi...
Asta e. O ispită.
Un ceas furat.
