AmintiridinBucuresti

AmintiridinBucuresti

joi, 8 martie 2018

Calea Rahovei

Un oraș frumos nu înseamnă o fântâniță cu două bănci între blocuri sau o bordură roz.
Îmi pare rău pentru oricine crede altfel.

Valoarea și frumusețea orașului o dă patrimoniul său.
Turiștii care vin și vizitează Bucureștiul și spun că le-a plăcut, dacă n-au cumva intenții ascunse și nu foarte cinstite, vizitează și apreciază orașul vechi. Centrul Istoric, Calea Victoriei, Muzeele.

Nici un oraș n-a fost mutilat ca Bucureștiul, în chiar inima lui, în vreme de pace. Între 1980 și 1989 au căzut sub lamele buldozerelor nu doar case, palate, biserici, mănăstiri, grădini și monumente. S-a distrus o structură urbană.
Avea și orașul meu, pe care abia mi-l mai amintesc, arterele lui, căi de comunicație, nu foarte largi, nici foarte sinetrice, dar eficiente. În orașul dezvoltat de veacuri ca un labirint de străzi cotigite ce legau casele și curțile oamenilor una de alta (oraș în care m-am născut și în care mă mai rătăcesc și azi) existau câteva căi istorice între centru și difereitele direcții, și de una din ele mi-am amintit azi.



La vreo două sute de metri de Piața Unirii și cam tot atât de Palatul Parlamentului, supraviețuiește o bucățică din ceea ce a fost Calea Rahovei.

Astăzi, bucățica aceasta de stradă poartă numele lui George Georgescu. A rămas cu numele de Calea Rahovei doar tronsonul mai îndepărtat de centru, care străbate un pustiu, în zona Palatul Parlementului - Clădirea Academiei - Palatul Bragadiru - Piața de Flori, apoi un cartier de blocuri.



Bucățica pe care n-au distrus-o buldozerele lui Ceaușescu, sufocată și obturată de blocurile Centrului Civic la ambele capete, moare încet și sigur sub ochii mei. Și odată cu ea moare o parte din istoria orașului, din farmecul, poezia și frumusețea lui.




Mai mult despre istoria Căii Rahovei, am găsit într-un articol frumos și bine documentat:
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/01/despre-calea-rahovei/
Vă invit să-i acordați câteva minute, atât articolul cât și fotografiile sunt foarte interesante.

Eu nu mi-am propus o istorie a Căii Rahovei, cândva una dintre cele cinci mari artere ale Bucureștiului Medieval, eu doar am pornit așa, într-o amiază cenușie de duminică de primăvară întârziată, să fotografiez câteva chipuri ale orașului meu pe care foarte curând le voi vedea dispărute.


 


Și frumusețea, și dezolarea stau, ca de-obicei, în detalii...
Nu mi se pare că aceste detalii mai au nevoie de comentarii.
Cu atât mai emoționante mi se par, în dezastrul acesta care mi-evocă bombardamente, nu centrul unei capitale, micile sclipiri de frumusețe. De normalitate. De grație. Le-am lăsat așa, amestecate. Cum le-am văzut. Cum mi le-a așternut ursita-n cale. Calea Rahovei.


















Am crescut în cartierul acesta, am învățat să umblu singură prin orașul meu pe Calea Rahovei, care nu era pe-atunci nici obturată, nici demolată, nici pustie, nici periculoasă, era o stradă frumoasă, elegantă pe alocuri, care ducea în centru, la Spitalul Brâncovenesc, la Biserica Domnița Bălașa, la Tribunal, și mai departe ...


M-am oprit o clipă în fața acestei clădiri superbe, pe colț cu Justiției.
Degradarea sa nu are nimic de-a face cu timpul.
E un act de vandalism.





N-am mai fost demult pe-aici... dar casa aceasta o țineam minte. Mai încolo, pe strada asta, am asistat, copil de 12 ani, la spectaculoasa, minunata lucrare de inginerie care a fost mutarea primei biserici, Schitul Maicilor. Nu era o premieră pentru București, sau pentru România, ci pentru lumea întreagă.
Bisericuța splendidă, în pridvorul căreia cu ani în urmă am văzut adăugat, în chip de ctitor ce i se și cuvine, potretul inginerului Iordăchescu, autorul minunatei salvări, am aflat-o închisă.
Dar nu m-am putut stăpâni să adaug două mici detalii la seria dezastruoasă de fotografii : distanța incredibil de mică de blocul din față și termopanele care închid pridvorul superb...


E incredibil în câte moduri ne putem ucide, ca neam.

Lama buldozerelor a distrus mai mult decât clădiri și monumente.
Și chiar mai mult decât o structură urbană. A distrus o mentalitate urbană.
O anumită mândrie, apartenență. Un simț ar rădăcinilor. un respect pentru trecut.
Un gust al frumosului...
Orașul meu e o rană.

La un kilometru distanță, fântânițele, băncuțele și bordurile roz așteaptă primăvara și panseluțele.