Sfârșit de noiembrie și hramuri de altă dată

Ultimul sfârșit de săptămână din noiembrie mi-a îngăduit o călătorie în trecut. Cerul era cenușiu, doar frunzișul câte unui copac cruțat de vânt și de tăietorii primăriei mai lumina ca un candelabru orașul, și sub culorile lui noiembrie am asistat la două sărbători mai puțin știute, două hramuri fără oficiali și fără televiziuni în bucureștiul vechi.

Sâmbătă 25 noiembrie a fost hram la Sfânta Ecaterina, biserică veche și capelă a Facultății de Teologie Ortodoxă, frumos renovată în anii din urmă și dăruită cu moaște ale Sfintei Ecaterina de către comunitatea românilor din Genova.
Trebuie că mult mai multă lume s-a adunat dimineața, dar la ceasul trecerii  mele atmosfera de discretă sărbătoare era tare asemănătoare celei din copilăria mea, când Bucureștiul era cuminte și tăcut, și sărbătorile se tăinuiau în inimă, în parfum smerit de tămâie și de tufănele...

A doua zi și-a cinstit ocrotitorul Biserica Sfântul Stelian - Lucaci, din strada Udriște, una din vechile, aproape neschimbatele lăcașuri din Bucureștiul de odinioară, cruțat și de demolări dar și de modernizare. In curtea bisericii se află bustul, și din câte știu eu și mormântul lui Anton Pann, și în fiecare 26 noiembrie aici e loc de pelerinaj, la moaștele Sfântului Stelian Paflagonul, ocrotitor al pruncilor.

În orașul meu, în care de cele mai multe ori mă simt străină și rătăcită, acestea au fost momente de sărbătoare ca altă dată.

Nou și vechi

Sfârșit de vară fierbinte în București.
Mi-e dor de sat.
În orașul meu mare se ascunde, undeva, un sat.
Un sat frumos, alcătuit din cele mai frumoase case din toate satele țării.
Muzeul satului.
Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti.
Nu știu cum s-a făcut că n-am mai fost de vreun an și mai bine acolo, deși între timp muzeul a sărbătorit o aniversare venerabilă, de opt decenii, și a deschis un ”sat nou”.
Se pare că suntem înclinați mereu să amânăm o vizită pe care o putem face oricând.
Probabil că aș fi amânat și săptămâna trecută, dacă n-ar fi fost IKEA.
Ce-are a face IKEA cu Muzeul Satului ?
Așa m-am întrebat și eu la început.
Uite ce.

În nou amenajata parte a muzeului a fost reconstituit un canton de drum. Nici eu nu știam ce e.
E locuința drumarului, cu rol de supraveghere și întreținere, post de control, birou și casă totodată, un tip standard de construcție răspândit pe toate drumurile în a doua jumătate a veacului al nouăsprezecelea.

Ei bine, IKEA a mobilat și amenajat acest canton de drum ca o posibilă locuință de vacanță, propunând un amalgam de modern și tradițional, de obiecte autentice, vechi, și de mobile simple, în linii minimale și culori naturale, inspirate mai curând din atmosfera tradițională a unei case de țară, în general, decât dintr-o anumită tradiție.

 

 

Mie mi s-a părut frumos.
E drept că juca un rol însemnat și soarele dulce al unei după amiezi de vară târzie...
Dar mi s-a părut frumos.
Mi s-a părut combinația potrivită de confort și simplitate, de nou și vechi, de lux și de farmec, de umor și de respect, în doze precise, care ar face o casă numai bună de locuit și de îndrăgit.
Abia ștept să văd dacă experiența va fi repetată.

Un ceas furat

Vara. Într-o marți. La Cărturești.
Am să încep chiar aici. Chiar acum. În carnetul acesta vechi, prea multă vreme purtat în geantă, plin de rănile prea multor bătălșii, cu parfumuri, cu creioane, cu cheile, cu un colț de carte, mai ales cu cheile...

Acesta e un ceas furat.
Oricât de devreme începi ziua, și la șase... și la cinci... când se crapă de ziuă, sau mult mai devreme... și oricât de târziu în noapteești dispus să o închei... oricum ai face, oricum ai drege, nici un ceas nu-i al tău, dacă nu-i furat.
Iar la urmă, când tragi linie și aduni, în bilanțul zilei, săptămânii, anului... viețiii... numai ceasurile furate rămân. Ele singure aduc roadă, ele singure lasă urme pe lume, mai lungi decât umbra ta.

Umbra lejeră a oțetarilor, peste Umbrarul de la Cărturești. O casă veche, o stradă veche, în Bucureștiul care mai are amintiri.  Un ceai rece. O pungă de hârtie plină de cărți. O masă albă de fier. Un pix nou. Și un carnet vechi.
Un ceas furat.
Ce idee să deschidă un colț de grădină, lenii... Trândavei pierderi de vreme, cu o carte în mână, în mijlocul orașului grăbit....

Umbra tihnită a orașelor din Sud, unde niciodată nu-i destulă umbră. Pietrișul mărunt, clădirea veche, gardul înalt de fier forjat, mașinile de pe Magheru, ca în altă lume, în Bucuureștiul Prezentului, care pare departe....
Hamace, perne, mobile albe de fier, grațioase și jucăușe sub razele de soare, filtrate de frunziș.
Și oțetarii, mereu oțetarii, leit motiv al aducerii-aminte, supraviețuitori ai Bucureștiului de Ieri.
Și cărți.
Multe cărți. Petice multicolore pe haina timpului, astupând găurile tot mai multe și mai mari dintre azi și ieri, sau ferestre spre viața care ar putea fi...

Asta e. O ispită.
Un ceas furat.

Un blog născut din liniștea primei dimineți de vară

"Prima zi de vară în orașul liniștit... La mulți ani, copii, ziua copiilor e liberă pentru ei și pentru părinții lor ... La 8.15 pe strada mea liniștită din Bucureștiul vechi răsună pick-hammer-ul. Picamărul, adică. DUDUDUDUD... Pe utilaj scrie Luxten. La 8 și jumătate s-a așternut liniștea. Alt sunet nu s-a mai auzit până acum. Mi-a lăsat răgaz să mă gândesc, în liniștea primei dimineți de vară în orașul în sărbătoare...

Onorată doamnă Administrație locală, mă pedepsești că m-am născut în București? Nu e vina mea, aici s-au născut și părinții mei, și părinții lor... Știți, există și Bucureșteni. Mă pedepsești că îmi petrec în București prima zi a unui weekend lung ?! Nu e vina mea, e orașul unde s-a născut copilul meu, căruia îi spune Acasă, unde își are prietenii și visele. Și azi e ziua copiilor. Mă pedepsești că locuiesc în București, și nu într-un oraș adevărat, ca Voluntari ?! Bucureșteni, v-am mai zis... Eu nu întreb, în mod normal, unde se duc banii din taxele Bucureștenilor, de ce concerte și nu pasaje, de ce stau zilnic peste două ore în mașină, de ce nu mai sunt de două luni pubele de gunoi pe stradă, de ce tocmai Luxten și Apanova au lucrări urgente... Dar dacă se dă deșteptarea la 8.15, am vreme să-mi pun întrebări.

Furați, fraților, dar furați în liniște. Respectați orașului pe care l-ați mutilat și urâțit ultimul lui farmec meridional : liniștea somnoroasă a primei dimineți de vară... Îmi permiți, onorată doamnă Administrație locală, să-mi mai iubesc orașul ?!"

Pentru că m-am trezit cu acest gând, pentru că nu e prima dată, pentru că e tot mai greu să-ți iubești orașul, pentru că sunt foarte hotărâtă să-mi iubesc, totuși, orașul...

Pentru că dacă nu-l mai iubesc, orașul moare. Orașul meu, așa cum l-am cunoscut și iubit eu, și mulți alții înaintea mea, moare. Și nu pot să-mi permit asta. Istoria mea nu e de vânzare.

Pentru că nu am altă armă în apărarea orașului pe care îl numesc Acasă decât cuvântul, susținut pe ici, pe colo de câte o imagine. Dar în forța cuvântului cred. Chiar dacă știu prea bine că abuzurile nu se mai poticnesc demult in câteva vorbe, știu în același timp că e important pentru un om să spună ce crede, să afle că și alții cred același lucru. Când aveam eu douăzeci de ani, internetul nu exista. Nouă ni s-au spus multe minciuni, și pe unele le-am crezut. Fiecare generație are partea ei de minciuni, din care o parte le crede. Dar cât de mare este această parte, devine răspunderea generației precedente. Cea mai mare minciună din toate este că nimic nu depinde de noi.... că nu putem schimba nimic... că nu avem nici o putere... Ba avem.
Probabil că se vor amesteca, în această pagină, vorbe bune auzite de demult, legende urbane, momente speciale, ruine, amintiri, personale sau ale comunității, vise, nădejdi, majoritatea spulberate, câteva bucurii, multă nostalgie, revoltă, sarcasm, dragoste și ură... Pentru confuzia ce va domni în paginile ce urmează, de vină e doar orașul acesta confuz, amestec de farmec parizian și de pace orientală, de eleganță și mitocănie, de frumusețe căzută în ruină și urâțenie agresivă, de demnitate și abandon, de...
Dacă totuși ceva se va întâmpla să fie frumos, să vă placă, acel ceva îl dedic generațiilor dinaintea mea, care m-au învățat să iubesc frumosul și adevărul, și generațiilor de după mine, care iubesc Bucureștiul fără să fi învățat asta de la mine.

#bucuresti #bucurestifrumos #nostalgianormalitatii