Biserica Sfânta Vineri Hereasca

 

În copilăria mea, pelerinajul bucureștenilor de Sfânta Parascheva se făcea la biserica Sfânta Vineri Hereasca, în miezul Bucureștilor, pe Calea Călărași, un pic mai sus de Piața Unirii.

În umbra bisericii vechi de trei veacuri și jumătate, de mari dimensiuni pentru vremea construirii ei, în curtea mărginită de construcțiile azilului, de clopotniță și de două străzi aglomerate ale vechiului București, se aduna o lume liniștită, tăcută, să se închine Cuvioasei în fața uriașei ei icoane de minuni făcătoare, care în restul anului se afla ocrototă în sfântul Altar.

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvântează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește. Și cu Crucea Ta păzește, Doamne, pe poporul Tău.

Măsura cântării a rămas pentru totdeauna în memoria mea legată de copacii uriași care umbreau curtea Bisericii, de mirosul crizantemelor ca un parfum de mir în cinstirea Sfintei, de pacea și contemplarea care-mi umpleau pentru un scurt răgaz de vreme mintea care nu avea nici pe-atunci astâmpăr.

Biserica a fost o vreme închisă. Lucrările de construire a unui monstruos oraș asiatic peste ruinele Bucureștiului au lăsat-o pentru un timp suspendată între cer și pământ, în vârful dealului golit de case, dominând cu silueta ei Piața Unirii, brăzdată de tranșeele unui pasaj înnodat. O vedeai de la kilometri depărtare, și inima plângea nu doar în miezul auriu al lui Octombrie: Mântuiește, Doamne, poporul Tău...

Apoi a venit o zi de vară, când terminam clasa a XI-a... și o mulțime mai tăcută ca de obicei veghea cu lumânări aprinse în mână buldozerele care desăvârșeau mucenicia bisericii și a orașului. Nu s-au ridicat voci, și abia dacă s-au făcut, pe furiș, câteva poze. Chipurile din stânga și din dreapta mea erau brăzdate de lacrimi, de obidă și tăcere. Era vineri, și până a doua zi sâmbătă 20 iunie 1987 ctitoria Hereștilor se mutase pentru totdeauna în Cer.

...și binecuvântează moștenirea Ta.

Legendele orașului spuneau că icoana cea veche, împreună cu alte odoare, s-au salvat și se află ascunse la Mănăstirea Cernica, dar în anul care a urmat nimeni n-a avut curaj să le scoată la vedere. Sau cel puțin noi n-am cunoscut pe nimeni. La Cernica pacea era mută și grea, și deși nimeni n-a confirmat vreodată acest lucru tăcerea mânăstirii dintre ape era în sine grăitoare, și binecuvântarea Cuvioasei asupra orașului mereu prezentă.

Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește.

Apoi a venit o zi de iarnă cu soare, și oamenii au murit pe străzi pentru ca la televizor să se audă pentru prima dată de când exista la noi televizor colindele. Sfinții nu se răzbună. Dar jertfa lor ne eliberează. Pe locul bisericii din Călărași s-a ridicat un monument ciudat de marmură, ca un zid frânt, unde întoarce tramvaiul. Și după o vreme, la Sfântul Gheorghe, kilometrul zero al orașului, Sfânta Parascheva s-a întors la București, cu icoana ei minunată și parfumul crizantemelor în miez de octombrie.

 

Cu doi ani în urmă, un lăcaș de cult cu hramul Sfintei Vineri (în fond, în grecește Paraskevi înseamnă vineri) s-a sfințit aproape de locul fostei biserici, jertfită pentru orgoliul criminal al unui nebun. Dacă nu știi s-o cauți, mica biserică e aproape de negăsit, pitită în dosul unui bloc ca un cui, între ruinele străzii Olari și o zonă cu acces restricționat. Iată, totuși, adresa ei.

Strada Olteni, București 030167

Merită o căutare. Nu doar pentru că silueta ei aduce – măcar în linii mari – cu a monumentului pe care încearcă să-l înlocuiască, ci și pentru că acum aici se află acum icoana cea veche și de minuni lucrătoare a Cuvioasei Parascheva.

Biserica nu e deschisă totdeauna, dar cu siguranță este duminica și vinerea. Și încă de acum două zile, împletite de mâini harnice,  crizantemele își luau locul cuvenit în sărbătoarea de Hram.

După doi ani, biserica încă nu are o catapeteasmă, și eu tare mi-aș dori să aibă.

Și mi-aș fi dorit să aud zilele astea povestea acestui loc de la voci mai autorizate și mai răsunătoare, pentru ca după patru decenii aproape bucureștenii să revină la micul lor pelerinaj local. Pentru că ispitele sunt multe.

...Și cu Crucea Ta păzește, Doamne, pe poporul Tău.

Mai multe:

http://biserica-sfanta-vineri-herasca.crestinortodox.ro/ 

Calea Rahovei

Un oraș frumos nu înseamnă o fântâniță cu două bănci între blocuri sau o bordură roz.
Îmi pare rău pentru oricine crede altfel.

Valoarea și frumusețea orașului o dă patrimoniul său.
Turiștii care vin și vizitează Bucureștiul și spun că le-a plăcut, dacă n-au cumva intenții ascunse și nu foarte cinstite, vizitează și apreciază orașul vechi. Centrul Istoric, Calea Victoriei, Muzeele.

Nici un oraș n-a fost mutilat ca Bucureștiul, în chiar inima lui, în vreme de pace. Între 1980 și 1989 au căzut sub lamele buldozerelor nu doar case, palate, biserici, mănăstiri, grădini și monumente. S-a distrus o structură urbană.
Avea și orașul meu, pe care abia mi-l mai amintesc, arterele lui, căi de comunicație, nu foarte largi, nici foarte sinetrice, dar eficiente. În orașul dezvoltat de veacuri ca un labirint de străzi cotigite ce legau casele și curțile oamenilor una de alta (oraș în care m-am născut și în care mă mai rătăcesc și azi) existau câteva căi istorice între centru și difereitele direcții, și de una din ele mi-am amintit azi.

La vreo două sute de metri de Piața Unirii și cam tot atât de Palatul Parlamentului, supraviețuiește o bucățică din ceea ce a fost Calea Rahovei.

Astăzi, bucățica aceasta de stradă poartă numele lui George Georgescu. A rămas cu numele de Calea Rahovei doar tronsonul mai îndepărtat de centru, care străbate un pustiu, în zona Palatul Parlementului - Clădirea Academiei - Palatul Bragadiru - Piața de Flori, apoi un cartier de blocuri.

Bucățica pe care n-au distrus-o buldozerele lui Ceaușescu, sufocată și obturată de blocurile Centrului Civic la ambele capete, moare încet și sigur sub ochii mei. Și odată cu ea moare o parte din istoria orașului, din farmecul, poezia și frumusețea lui.




Mai mult despre istoria Căii Rahovei, am găsit într-un articol frumos și bine documentat:
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/01/despre-calea-rahovei/
Vă invit să-i acordați câteva minute, atât articolul cât și fotografiile sunt foarte interesante.

Eu nu mi-am propus o istorie a Căii Rahovei, cândva una dintre cele cinci mari artere ale Bucureștiului Medieval, eu doar am pornit așa, într-o amiază cenușie de duminică de primăvară întârziată, să fotografiez câteva chipuri ale orașului meu pe care foarte curând le voi vedea dispărute.

 

Și frumusețea, și dezolarea stau, ca de-obicei, în detalii...
Nu mi se pare că aceste detalii mai au nevoie de comentarii.
Cu atât mai emoționante mi se par, în dezastrul acesta care mi-evocă bombardamente, nu centrul unei capitale, micile sclipiri de frumusețe. De normalitate. De grație. Le-am lăsat așa, amestecate. Cum le-am văzut. Cum mi le-a așternut ursita-n cale. Calea Rahovei.

Am crescut în cartierul acesta, am învățat să umblu singură prin orașul meu pe Calea Rahovei, care nu era pe-atunci nici obturată, nici demolată, nici pustie, nici periculoasă, era o stradă frumoasă, elegantă pe alocuri, care ducea în centru, la Spitalul Brâncovenesc, la Biserica Domnița Bălașa, la Tribunal, și mai departe ...

M-am oprit o clipă în fața acestei clădiri superbe, pe colț cu Justiției.
Degradarea sa nu are nimic de-a face cu timpul.
E un act de vandalism.

N-am mai fost demult pe-aici... dar casa aceasta o țineam minte. Mai încolo, pe strada asta, am asistat, copil de 12 ani, la spectaculoasa, minunata lucrare de inginerie care a fost mutarea primei biserici, Schitul Maicilor. Nu era o premieră pentru București, sau pentru România, ci pentru lumea întreagă.
Bisericuța splendidă, în pridvorul căreia cu ani în urmă am văzut adăugat, în chip de ctitor ce i se și cuvine, potretul inginerului Iordăchescu, autorul minunatei salvări, am aflat-o închisă.
Dar nu m-am putut stăpâni să adaug două mici detalii la seria dezastruoasă de fotografii : distanța incredibil de mică de blocul din față și termopanele care închid pridvorul superb...

E incredibil în câte moduri ne putem ucide, ca neam.

Lama buldozerelor a distrus mai mult decât clădiri și monumente.
Și chiar mai mult decât o structură urbană. A distrus o mentalitate urbană.
O anumită mândrie, apartenență. Un simț ar rădăcinilor. un respect pentru trecut.
Un gust al frumosului...
Orașul meu e o rană.

La un kilometru distanță, fântânițele, băncuțele și bordurile roz așteaptă primăvara și panseluțele.

Sfârșit de noiembrie și hramuri de altă dată

Ultimul sfârșit de săptămână din noiembrie mi-a îngăduit o călătorie în trecut. Cerul era cenușiu, doar frunzișul câte unui copac cruțat de vânt și de tăietorii primăriei mai lumina ca un candelabru orașul, și sub culorile lui noiembrie am asistat la două sărbători mai puțin știute, două hramuri fără oficiali și fără televiziuni în bucureștiul vechi.

Sâmbătă 25 noiembrie a fost hram la Sfânta Ecaterina, biserică veche și capelă a Facultății de Teologie Ortodoxă, frumos renovată în anii din urmă și dăruită cu moaște ale Sfintei Ecaterina de către comunitatea românilor din Genova.
Trebuie că mult mai multă lume s-a adunat dimineața, dar la ceasul trecerii  mele atmosfera de discretă sărbătoare era tare asemănătoare celei din copilăria mea, când Bucureștiul era cuminte și tăcut, și sărbătorile se tăinuiau în inimă, în parfum smerit de tămâie și de tufănele...

A doua zi și-a cinstit ocrotitorul Biserica Sfântul Stelian - Lucaci, din strada Udriște, una din vechile, aproape neschimbatele lăcașuri din Bucureștiul de odinioară, cruțat și de demolări dar și de modernizare. In curtea bisericii se află bustul, și din câte știu eu și mormântul lui Anton Pann, și în fiecare 26 noiembrie aici e loc de pelerinaj, la moaștele Sfântului Stelian Paflagonul, ocrotitor al pruncilor.

În orașul meu, în care de cele mai multe ori mă simt străină și rătăcită, acestea au fost momente de sărbătoare ca altă dată.

Nou și vechi

Sfârșit de vară fierbinte în București.
Mi-e dor de sat.
În orașul meu mare se ascunde, undeva, un sat.
Un sat frumos, alcătuit din cele mai frumoase case din toate satele țării.
Muzeul satului.
Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti.
Nu știu cum s-a făcut că n-am mai fost de vreun an și mai bine acolo, deși între timp muzeul a sărbătorit o aniversare venerabilă, de opt decenii, și a deschis un ”sat nou”.
Se pare că suntem înclinați mereu să amânăm o vizită pe care o putem face oricând.
Probabil că aș fi amânat și săptămâna trecută, dacă n-ar fi fost IKEA.
Ce-are a face IKEA cu Muzeul Satului ?
Așa m-am întrebat și eu la început.
Uite ce.

În nou amenajata parte a muzeului a fost reconstituit un canton de drum. Nici eu nu știam ce e.
E locuința drumarului, cu rol de supraveghere și întreținere, post de control, birou și casă totodată, un tip standard de construcție răspândit pe toate drumurile în a doua jumătate a veacului al nouăsprezecelea.

Ei bine, IKEA a mobilat și amenajat acest canton de drum ca o posibilă locuință de vacanță, propunând un amalgam de modern și tradițional, de obiecte autentice, vechi, și de mobile simple, în linii minimale și culori naturale, inspirate mai curând din atmosfera tradițională a unei case de țară, în general, decât dintr-o anumită tradiție.

 

 

Mie mi s-a părut frumos.
E drept că juca un rol însemnat și soarele dulce al unei după amiezi de vară târzie...
Dar mi s-a părut frumos.
Mi s-a părut combinația potrivită de confort și simplitate, de nou și vechi, de lux și de farmec, de umor și de respect, în doze precise, care ar face o casă numai bună de locuit și de îndrăgit.
Abia ștept să văd dacă experiența va fi repetată.

Un ceas furat

Vara. Într-o marți. La Cărturești.
Am să încep chiar aici. Chiar acum. În carnetul acesta vechi, prea multă vreme purtat în geantă, plin de rănile prea multor bătălșii, cu parfumuri, cu creioane, cu cheile, cu un colț de carte, mai ales cu cheile...

Acesta e un ceas furat.
Oricât de devreme începi ziua, și la șase... și la cinci... când se crapă de ziuă, sau mult mai devreme... și oricât de târziu în noapteești dispus să o închei... oricum ai face, oricum ai drege, nici un ceas nu-i al tău, dacă nu-i furat.
Iar la urmă, când tragi linie și aduni, în bilanțul zilei, săptămânii, anului... viețiii... numai ceasurile furate rămân. Ele singure aduc roadă, ele singure lasă urme pe lume, mai lungi decât umbra ta.

Umbra lejeră a oțetarilor, peste Umbrarul de la Cărturești. O casă veche, o stradă veche, în Bucureștiul care mai are amintiri.  Un ceai rece. O pungă de hârtie plină de cărți. O masă albă de fier. Un pix nou. Și un carnet vechi.
Un ceas furat.
Ce idee să deschidă un colț de grădină, lenii... Trândavei pierderi de vreme, cu o carte în mână, în mijlocul orașului grăbit....

Umbra tihnită a orașelor din Sud, unde niciodată nu-i destulă umbră. Pietrișul mărunt, clădirea veche, gardul înalt de fier forjat, mașinile de pe Magheru, ca în altă lume, în Bucuureștiul Prezentului, care pare departe....
Hamace, perne, mobile albe de fier, grațioase și jucăușe sub razele de soare, filtrate de frunziș.
Și oțetarii, mereu oțetarii, leit motiv al aducerii-aminte, supraviețuitori ai Bucureștiului de Ieri.
Și cărți.
Multe cărți. Petice multicolore pe haina timpului, astupând găurile tot mai multe și mai mari dintre azi și ieri, sau ferestre spre viața care ar putea fi...

Asta e. O ispită.
Un ceas furat.